Era genul ala de zi. Genul de zi in care soarele te implora sa deschizi geamul ca sa iti poata intra in casa. Genul de zi in care te uiti la Sex and the city in pijama in timp ce iti bei cafeaua si iti mananci omleta.

Genul de zi in care trebuie sa stai pe un sezlong, cu ochelarii de soare pe ochi, cu un Dunhill albastru lung in mana si cu un mojito pe masuta de langa.

Genul de zi in care iti trebuie o masuta, dar nu langa sezlong. Genul de masuta care iti trebuie cand stai pe cearceaf in parc. Si te uiti la lac si la ratele cu boboci de pe lac in timp ce duci discutii cu cei de langa tine despre relatii, Dumnezeu si relatia ta cu Dumnezeu.

Genul de zi in care te simti bine.

Cand se stinge lumina nimeni nu mai vorbeste. Practic, e un acord tacit a ceea ce urmeaza sa se intample. Un zambet pierdut pe undeva prin cearceafuri, un “acum” spus in treacat la urechea celuilat si o mangaiere care tradeaza sentimentele pe care incerci sa le negi din rasputeri.

Cand se stinge lumina nu stii exact daca te lasi condus de instinct, de nevoie, de dorinta sau, pur si simplu, de dragul de a-l simti pe celalalt. De a-l simti asa cum iti place, asa cum stie ca iti place. Si din placere se naste nevoia de mai mult si mai mult si mai mult… si pur si simplu nu poti sa te saturi si singurul motiv pentru care vrei sa se termine este sa poti sa o iei de la inceput.

Cand se stinge lumina apar mangaierile, atingerile care te fac sa tipi ca nu mai rezisti, sa tipi ca sa dai tot ce ascunzi in tine. Sa arati cu adevarat cum esti tu. Pentru ca atunci cand se stinge lumina, poti sa faci ce vrei fara ca lumea sa te judece pentru ca te vede cine vrei sa te vada si cum vrei sa te vada.

Cand se stinge lumina simti nevoia sa promiti lucruri. Sa iti promiti tie ca vei savura fiecare moment din cele ce urmeaza si sa ii promiti celuilalt ca totul va fi bine. Mult mai bine ca data trecuta cand v-ati pierdut printre perne, dar nu mai bine ca data viitoare cand va veti pierde printre covoare si birouri doar de dragul diversitatii.

Si, in final, cand se stinge lumina totul are sens. Picaturile de ploaie cad exact asa cum vrei si toata camera miroase a pasiune carnala combinata cu transpiratie. Si adormi. Adormi cu lumina stinsa, cu un zambet satisfacut pe buze si cu constiinta impacata. Pentru ca tocmai ai multumit un suflet care sta tot timpul cu lumina aprinsa.

Cum stateam eu azi in pat de vorba cu mama prin intermediul Yahoo Messenger, stimabila doamna imi zice sa intru repede pe site-ul facultatii mele si sa citesc anuntul in legatura cu decontarile RATB. L-am citit. Si am incercuit cu rosu ce NU MI SE PARE NORMAL SA APARA CA PRIMA STIRE PE SITE-UL UNEI FACULTATI DE JURNALISM SI COMUNICARE. Dar, ce conteaza ca nimeni din administratorii site-ului nu au observat greseala, dar corecteaza teste de admitere si licenta? E OK.

Am chef sa ma uit la o comedie romantica. Genul ala de film care ii aduce oricarei femei un zambet pe buze si o face sa se gandeasca la sentimente pierdute, avute sau nedobandite inca la momentul respectiv. Si mi-am adus aminte de filmul “10 things I hate about you” si, intamplator sau nu, m-am decis sa scriu 10 lucruri pe care vreau si sunt sigura ca pot sa le fac in 2011. Pentru ca de o luna incoace, imi tot repet ca 2011 va fi anul meu…nu. Ca 2011 va fi anul nostru. Si atunci…iata cele 10 porunci ale mele pentru anul ce tocmai a inceput. Va anunt inca de la inceput ca ordinea este absolut aleatorie, ele fiind scrise si gandite in acelasi timp.

1. Vreau sa renunt sa ma joc cu parul. Sunt constienta ca aceasta dorinta nu se va concretiza in primele zile ale anului, nici macar in primele luni, dar sunt sigura ca voi reusi.

2. Vreau in vama. Pentru ca in 2010 am ratat-o si imi pare foarte rau pentru asta asa ca in 2011 voi sta dublu fata de cat am stat atunci. Doar ca sa imi iau revansa:).

3. Vreau o vara pe care sa nu pot sa o uit nici la 90 de ani. Vreau sa fie vara in care toate sentimentele pozitive o sa misune prin corpul si mintea mea.

4. Vreau sa imi iau carnetul. Asta cat se poate de repede.

5.Vreau sa plece toate persoanele rele din viata mea. Serios. Asta e o rugaminte deschisa. Faceti ca dinozaurii si dispareti. Pentru ca nu mai vreau sa mi se umbreasca fericirea.

6. Vreau prieteni. Bine…am deja prieteni, dar asta este o alta rugaminte deschisa pentru eventualele persoane care vor sa imi fie aproape pentru cateva luni doar pentru ca au oarece interese.

7. Vreau sa iubesc. Sincer si neconditionat si din suflet. Sa nu se transforme in obsesie si in nevoie de control, ci in intelegere si respect reciproc.

8. Vreau sa rad in fiecare zi cu pofta. Sa enervez pe toata lumea din jur cu rasul meu strident, dar sa nu imi pese si sa nu ma opresc pana cand simt eu ca vreau sa ma opresc.

9. Vreau ca anul viitor, pe 31 decembrie, la 12 noaptea sa aud aceleasi doua cuvinte pe care le-am auzit anul asta.

10. Vreau exact ce am acum si nimic mai mult. Persoane minunate care sa imi asigure starea de bine langa mine, niste parinti fenomenali si o anume persoana care sa fie stalpul meu.

So… what do you wish from 2011?

Am dobandit un obicei tare idiot. Descopar o melodie si o ascult pana la refuz, pana la lehamite, pana cand ajung sa o iau razna cand o aud intamplator. Obsesiile mele incep din senin, in general in timp ce ascult muzica prietenilor, in timp ce ma joc aiurea pe youtube sau in momentul in care cineva imi arata melodia respectiva. Ultima mea obsesie se numeste Pe langa telefon si ii apartine lui Maximilian feat. Villy si JJ si a aparut intr-o zi de vineri. A aparut din neant si a aparut pe neasteptate pentru ca atunci cand am auzit ca o canta el eram cam sceptica pentru ca niciodata nu mi-a placut nicio piesa de-ale lui. Si strofa ei incepe exact cu titlul acestui post si anume “Sa-ti spun ce m-a facut sa ma gandesc la el…” si acum ma simt datoare sa va spun si voua ce m-a facut sa ma gandesc la el. El nu e el. Sau, de fapt, e un simplu el. Se furiseaza foarte discret prin multime, dar are ceva care iti sare in ochi. El poate sa existe, dar poate sa nu existe. Poate sa existe doar in imaginatia mea sau poate sa fie o proiectie a imaginatiei mele. El poate fi oricine, dar el poate fi doar el.

Si m-a facut sa ma gandesc la el faptul ca aveam nevoie de el. Pentru ca trebuie sa fie cineva care sa ma faca sa imi dau seama in ce lume traiesc si ca, oricat de dura si de baietoasa sunt, in sinea mea sunt fata, ceea ce ma face vulnerabila si sensibila, ceea ce ma scoate din minti. Ma scoate din minti pentru ca eu nu sunt obisnuita cu mine asa, pentru ca am senzatia ca sunt intr-o permanenta schimbare si ca in fiecare zi se mai schimba cate un pic din personalitatea mea. Macar zambesc mai mult. Zambesc mereu, nu mai mult. Am zambetul ala tamp lipit pe fata si trebuie sa merg cu el si in autobuz si la intalnirile cu prietenii si peste tot. Pentru ca eu si zambetul pe care imaginea lui mi-l provoaca suntem una si aceeasi persoana.

M-a facut sa ma gandesc la el si faptul ca stie sa se imbrace. Da. Clar. Trebuie sa stie sa se imbrace astfel incat sa ma faca sa innebunesc atunci cand il vad si sa fiu mandra cand merg langa el pe strada. Sa il sorb din priviri si sa il masor din cap pana in picioare si, cu tot cu spiritul meu extrem de critic, sa nu ii gasesc nici macar un defect. Sa imi placa modul in care si-a asortat cureaua cu incaltamintea si tricoul se completeaza perfect cu pantalonii. Sa fie dependent de accesorii, dar sa nu faca abuz de ele ca sa se transforme in prost gust si kitsch.

Si ma mai gandesc si la parfumul lui. Trebuie sa fie un parfum persistent, dar nu suparator, Trebuie sa fie genul de parfum cu care nu se dau toti barbatii, dar sa ai senzatia ca ii simti mirosul oriunde te-ai afla. Trebuie sa fie parfumul ala care ma cheama mai repede sa dorm in bratele lui, dar care sa il si faca sa para un domn…un domn care merge pe strada, le zambeste fetelor dragute, dar le zambeste amar ca sa le faca sa inteleaga ca asta e tot ce pot primi. Pentru ca el ma are pe mine si vrea ca eu sa fiu singura care sa ii simta parfumul pana si cand iese din dus si se uita la Dr. House.

Acum ma gandesc la atitudinea lui. Trebuie sa fie nepasator. Trebuie sa ma faca sa cred ca sunt o oarecare, ca nu am deosebit, dar, cand ma astept mai putin sa ma faca sa simt ca nimeni nu ma poate egala  chiar daca ne apucam amandoi sa cautam in toata lumea. Trebuie sa stie sa ma tempereze, sa ma potoleasca atunci cand sunt agitata sau nervoasa, dar care sa ma enerveze doar pentru amuzamentul lui. Sa rada cu mine, sa faca glume pe seama mea, dar apoi sa ma sarute pana apuc sa ii zic ceva ca sa se asigure ca imi trece supararea dinainte sa imi vina. Sa ma lase sa fierb in suc propriu, ca dupa aia sa vina si sa se uite in ochii mei si sa fie suficient. Sa le zambeasca tuturor, dar doar fata de mine sa o faca sincer. Si eu sa fiu singura care stie cand zambeste fals, fortat sau cand zambeste natural. Sa isi faca idealuri impreuna cu mine si idealurile astea sa ne includa pe amandoi. Sa rada atunci cand spun aberatii si sa ma corecteze cand gresesc.

Si acum ma gandesc…si o sa ma gandesc si maine…si o sa ma gandesc mereu.

Ceea ce urmeaza sa cititi este o tema pe care am scris-o pentru un seminar la facultate. Este o autobiografie care trebuie sa contina: numele, prenumele si etimologia lor, parinti (ocupatia si influenta lor asupra mea), studii (profesori preferati si detestati), hobby-uri, ce carte am lua cu noi pe o insula pustie, filmul preferat si motivul pentru care este filmul nostru preferat si un mini portret al sotului ideal. Enjoy!

De cand imi stiu numele, de tot atata timp imi si displace. Nu stiu inca de ce, dar ma gandesc uneori ca poate fi din cauza ca din clasa a V-a pana in clasa a XII-a nici unul din profesorii care mi s-au perindat  prin fata ochilor pe la catedra nu a reusit sa imi pronunte numele corect. Si nu. Nici invatatoarea. Tocmai faptul ca e atat de greu de pronuntat m-a determinat pe la 17 ani sa aflu exact ce inseamna. Ca nume evreiesc stiam de cand eram copil ca e. Si atunci am aflat ca Rosentvaig se scrie, de fapt, Rosenzweig si ca inseamna in limba germana “ramura de trandafir”. In legatura cu prenumele, dupa o incercare esuata de a citi Biblia, am aflat ca asa o chema pe sora lui Moise. Tin minte ca atunci cand eram mica am intrebat-o pe mama de ce nu ma cheama si pe mine Andreea, Mihaela sau Alexandra ca pe toate fetele. Si ea mi-a raspuns ca s-a gandit ca atunci cand isi striga copilul pe strada nu vrea sa se intoarca 5 capete in acelasi timp.

Fenomenala mama. Mereu a avut raspunsuri la intrebarile mele, tampite, in mare parte. Si cu toate ca, poate atunci cand eram mica spera sa devin inginer, ca ea sau arhitect, ca tata, m-a lasat sa fac singura toate alegerile in ceea ce priveste educatia si pregatirea mea.Din nou, tampite, in mare parte.  Si daca vorbim de alegeri in viata, fie ele tampite sau nu, mi-aduc aminte de momentul in care m-am decis ce liceu sa fac. Dupa ce am luat examenul de capacitate, am stat eu si m-am gandit ce mi-ar placea sa fac in viata. Si m-am gandit sa fac filologie pentru ca nu imi placea nici matematica, nici fizica, nici o stiinta exacta. Si m-am gandit ca daca imi place sa citesc si daca imi plac limbile straine, acolo trebuia sa ajung. Si am ajuns. Din 15 septembrie 2004 pana in 15 iunie 2008 am fost eleva Colegiului National Matei Basarab din Bucuresti. Si prin semestrul al doilea din clasa a IX-a am constatat ca faptul ca imi place sa citesc nu ma ajuta foarte mult. Pentru ca daca imi place sa citesc, imi place sa ma si respect. Faptul ca aveam de citit  romane ca “Mara” de Ioan Slavici sau “Creanga de aur” de Mihail Sadoveanu mi se parea o autoflagelare intelectuala. Si recunosc cu mana pe inima ca singurele romane pe care le-am citit din bibliografia pentru examenul de bacalaureat au fost “Morometii” lui Preda si “Enigma Otiliei” de Calinescu. In rest, am invatat pe de rost demonstratii si caracterizari pe care, evident, acum le-am uitat, in mare parte, pentru ca mi-am dat seama de inutilitatea lor totala in imbogatirea culturii  mele generale. Si ca sa fie tacamul complet, profesoara mea de limba si literatura romana de la vremea respectiva era o dobitoaca. Si sunt convinsa ca inca e. Vorbea pompos, vorbea din carti, folosea cuvinte precum “exhaustiv” de cel putin 3 ori pe ora, dar cam atat. In rest, venea la fiecare ora cu aceeasi fata plictisita, cu acelasi aer superior si se apuca sa dicteze din “Arca lui Noe” a lui Manolescu. Si noi stateam si scriam ca prostii dupa dictare.

In schimb, tin minte ca am avut o diriginta de franceza. Superba femeie si din punct de vedere al personalitatii si din punct de vedere profesonial. Chiar daca pe la inceputul liceului eu si toti colegii mei o injuram, acum, cand stau si ma uit cu ce am ramas din liceu,singurele lucruri cu care ma pot mandri sunt faptul ca am invatat mai multa franceza decat am crezut ca voi invata in viata mea si nota pe care am luat-o la BAC. Ultimul din ele sunt convinsa ca nu o sa imi foloseasca absolut deloc in viata. De fapt, nu stiu exact ce anume, din toti anii petrecuti in bancile diferitelor institutii de invatamant prin care am trecut, imi va folosi vreodata.

Acum sunt studenta la FJSC. Si invat atat de multa teorie incat mi-e lehamite. Am crezut ca o sa fie mult mai practica facultatea. Ca o sa am multe articole de scris care o sa ma ajute sa imi “fac mana”, ca o sa am un studio TV si unul radio bine puse la punct si niste profesori bine pregatiti. Doar am crezut. Sunt atat de dezamagita de facultatea asta incat am ajuns sa o urasc. Sa o urasc pentru ca mi-a distrus un vis frumos, un ideal. Inainte sa inteleg cum e facultatea, de fapt, credeam ca aici o sa invat cum scriu o ancheta, un editorial, o recenzie, un anunt de mica publicitate…orice. Si “cum” am invatat. 200 de pagini la fiecare materie. M-ar fi interesat sa scriu respectivele articole, sa imi exersez mana. Sa imi las imaginatia in voia pixului si asa sa obtin note. Dar nu s-a intamplat asa. Am dat proba de expresivitate si creativitate la admitere. Am intrat pe locul 80 in facultate, in timp ce erau 800 de candidati. Am fost bugetara un an. Pana cand m-am trezit cu biroul plin de hartii si hartiute trase la xerox din niste carti de prin anii’ 80. Si daca nu erau carti din perioada aia, erau carti din anii 2000, dar care faceau referire tot la textele cartilor vechi. Refuz sa cred ca  jurnalismul stagneaza intr-un asemenea hal. Si dupa ce m-am trezit eu cu respectivele hartii pe birou am incercat sa si invat ce scria pe ele. Nu mai stiu sigur daca am si reusit sau nu, cert e ca tin minte ca atunci cand am aflat ca noi dam examenele grila am ramas…stupefiata e putin spus. Am ramas consternata. Nu intelegeam si nu inteleg nici acum de ce la admitere se puncteaza creativitatea si expresivitatea, iar pe parcursul facultatii, majoritatea materiilor nu fac nimic altceva decat sa imi estompeze creativitatea si expresivitatea prin examene tip grila si referate scoase din cartile de specialitate. Si atunci de ce sa ma mai chinui? Le-as scrie o scrisoare anumitor profesori dupa ce imi iau licenta in care sa le scriu doar atat: “materia dumneavoastra e ca o epilare inghinala: ti se pare ca dureaza o vesnicie, te doare tot corpul din cauza ei si apoi iti apar tot felul de bubite in zona afectata.”

Da, stiu. Am fost rautacioasa. Uneori sunt atat de rea si am niste remarci atat de scarcastice incat imi provoc singura scarba. Dar, daca unele persoane considera asta un defect, eu nu pot sa vad aceasta rautate decat ca pe o calitate. Pentru ca daca nu as avea-o m-ar calca in picioare toti prostii, toti romanii tipici. Din punctul meu de vedere “barbatul roman tipic” este acel roman care conduce orice masina de la Aston Martin in sus, dar nu are bani sa o intretina, povesteste tuturor cate femei a avut si cat de bine aratau toate, injura cand il apuca pentru ca asa demonstreaza ca e “boss”, scuipa excesul de saliva oriunde s-ar afla, mananca shaorma si afla noutatile din ziarul “Libertatea”. “femeia romanca” este imbracata in roz din cap pana in picioare si fardata pana cand ii striga tenul ca nu mai poate. Si asta spune tot si despre ce si cat are in cap.

Si, dupa cum ziceam, sunt rautacioasa. Dar ca sa fii rautacios trebuie sa fii si destept. Pana si  hobby-urile mele, adica iesitul la plimbare sau la vin fiert cu prietenii si cititul a orice incepand cu anunturi de pe Facebook si terminand cu “Idiotul” lui Dostoievski presupun un grad mai ridicat de inteligenta decat cel al romanilor tipici de care vorbeam mai sus. Daca tot am amintit de “Idiotul” dostoievskian trebuie sa spun si ca este cartea mea de capatai, pe care as lua-o pe o insula pustie pentru ca e destul de lunga incat sa imi ocupe mult timp si indeajuns de interesanta incat sa vreau sa imi ocup timpul cu ea. Si as mai lua-o cu mine doar pentru a reciti, de cate ori am nevoie, citatul “Esenţialul este viaţa, numai viaţa, calea veşnică, necurmată spre descoperirea vieţii, actul descoperirii ca atare şi nicidecum descoperirea în sine”. Citatul asta ma duce cu gandul la filmul meu de suflet, vazut de 27 de ori, “Revolver”. De aici am invatat jocurile mintii si mi-am dat seama de importanta lor intr-o relatie de orice natura. In plus, Jason Statham joaca fenomenal rolul de proaspat iesit din puscarie, fara o tinta sigura in viata, dar perfid si ingamfat pentru ca a rezistat 7 ani izolat de lume. Sunt o persoana rea, cu foarte putini prieteni, care, din cate am inteles de la diferite personaje, sunt la fel de rai si rautaciosi ca mine. Pe principiul “cine se aseamana se aduna” cand imi numar prietenii imi dau 3 la numar. Calitate, domn’le, nu cantitate. Si asta e numai din cauza tatalui meu. Chiar zilele astea aveam cu el o discutie despre studentie. Si imi zicea ca toti erau prieteni cu el, numai ca el era prieten doar cu 2-3. Eu mi-am dat seama de cand am intrat in liceu cum sta treaba cu ai mei. Mama era introvertita in tinerete, iar tata era cel mai extrovertit om pe care l-a cunoscut mama vreodata. Asa ca mama m-a invatat ce si cum sa invat, si tata ce si cum sa beau.

Mama acum, ca am crescut, se chinuie sa ma invete si cum sa imi aleg sotul. Ea zice c  a trebuie sa caut unul cu bani multi si zile putine, ca asta e de viitor, iar eu incerc sa o conving ca trebuie sa existe o persoana care sa ma inteleaga in toata lumea asta si cu care sa pot sa ma casatoresc la un moment dat. La un moment dat indepartat pentru ca am o tinerete de trait si ar fi chiar pacat sa o arunc pe apa Sambetei doar din cauza unor idei preconcepute. Si sigur o sa gasesc eu pe cineva, din moment ce nu vreau decat sa arate atat de bine incat sa nu imi fie rusine cand ma plimb de mana cu el prin parc, sa se comporte exemplar in societate, dar sa isi arunce hainele murdare prin casa si eu sa le adun injurand, sa rada la fel de galagios si cu pofta ca mine si sa…sa ne intelegem. Si, daca stau sa ma gandesc bine, asta e cel mai greu: sa ne intelegem. Pentru ca in lumea asta gasim atat de putina intelegere…

Acum o sa vorbesc despre 2 persoane. 2 persoane pe care tu, cel care imi citesti acum blogul , nu le-ai observa daca ar trece pe langa tine in Pasajul Universitatii, pe Motoare sau in mall. Sunt 2 persoane pe care le iubesc din tot sufletul, pe care le iubesc mai mult decat as fi crezut vreodata ca pot. Sunt o fire rece. Nu ma implic decat in relatii in care am incredere. De obicei gresesc cand aleg relatiile astea. Dar cu ei nu am gresit. Ei sunt cele mai bune alegeri pe care le-am facut in viata. Si nu o sa regret niciodata asta. Articolul asta nu e un simbol al pupincurismului, nu e rezultatul unei stari generale de moleseala, ci este felul meu de a le multumi ca exista in viata mea si de a-i ruga sa nu plece niciodata de aici. Ei sunt un “el” si o “ea” care nu au nici o legatura unul cu altul inafara de cea creata de dragostea mea fata de ei.

EL este blond cu ochi albastri. Unii, dar, mai ales, unele spun ca este un baiat foarte dragut si chipes. Pentru mine nu e. Pentru mine nu conteaza daca are parul ciufulit, daca doarme dezbracat sau cu un cojoc pe el, daca saruta bine sau daca e bun la pat. Pentru mine conteaza ca are cea mai mare inima si cel mai bun suflet dintre toate persoanele pe care mi-a fost dat sa le intalnesc in cei (aproape) 21 de ani de viata. Cliseic? Poate ca da. Dar nu imi pasa. Eu stiu ca asa e si nimic nu o sa imi schimbe parerea. Pe el il cunosc de cand aveam 4 ani. Adica de 17 ani de zile. Si in toti acesti 17 ani nu a existat o zi in care sa ma indoiesc ca daca am o problema, daca sunt deprimata pentru ca prietenul meu se poarta urat cu mine sau daca plang ca mi s-a rupt tocul de la pantofii mei preferati, pot sa il sun si sa ii povestesc timp de ore bune tot. Pentru ca asa e el. Intelegator.

Suntem aproape frati. Singurul lucru care ne impiedica sa fim este faptul ca avem parinti diferiti. In rest…eu mereu sunt la el mancandu-i mancarea din frigider, prajindu-ne cartofi, jucandu-ma cu rottweiler-ii lui sau vorbind cu mama lui in bucatarie. El este fratele meu mai mare din varii motive. De exemplu, m-am dus o data plangand la el dintr-un motiv pe care nu vreau sa il dezbat aici pentru ca este total lipsit de importanta. In momentul in care am intrat pe usa, el s-a incaltat si m-a intrebat “Pe cine trebuie sa mai bat de data asta?”. Si atunci m-am oprit din plans. Pentru ca mi-am dat seama cat de norocoasa sunt ca exista cineva care sa ma intrebe asta cand ma vede suparata. Si ne-am luat Heineken. Vreo 10 sticle. Si am stat in pat, ne-am uitat la “Prince of Persia: Sands of time” si ne-am imbatat. Rau. Si am adormit. Si ne-am trezit a doua zi mahmuri, dar razand de cat de tristi suntem ca ne imbatam in casa intr-o sambata seara. Dar am fost fericiti. Fericiti pentru ca eram amandoi la locul si in momentul potrivit.

De ce tin atat de mult la el? Pentru ca nimeni altcineva nu ma intelege asa cum o face el. Pentru ca eu sunt el si el e eu. Pentru ca prietenia noastra face cat toate prieteniile din lume la un loc si inca un pic. Pentru ca eu sunt aici si el e acolo, dar mereu suntem impreuna. Pentru ca el e Bubbles si eu sunt Miri. Pentru ca nu as putea sa fiu eu fara sa stiu ca el ma sprijina. Pentru ca ne iubim in cel mai ciudat mod posibil, dar important e ca o facem. Pentru ca am crescut impreuna si pentru ca pe amandoi ne-au crescut mama si mama lui. Pentru ca el invata de la mine sa vorbeasca frumos si elevat si sa puna virgulele unde e nevoie, iar eu invat de la el sa am incredere in mine, sa imi dau seama cui ii sunt si cui nu ii sunt superioara, sa fiu o domnisoara mereu, dar sa ma transform in baiat cand e nevoie si sa iert si sa alung persoanele de langa mine.

Ea. Ea e o dulce. E a doua persoana din viata mea. E umarul pe care plang intotdeauna. E prietena pe care am asteptat-o toata viata si pe care am gasit-o abia in anul 1 de facultate. Adica o stiu de nici 2 ani. Dar de nici 2 ani nu pot sa traiesc fara sa stiu ca e la un apel distanta. Poate ca nu ne vedem zilnic. Poate ca nu stam ca fetele sa ne machiem, sa ne facem unghiile sau sa ne coafam impreuna, dar suntem mereu una in sufletul celeilalte. Si asta e tot ce conteaza.

Nu ma intrebati cum ne-am imprietenit pentru ca nu mai tin minte. Jur. Stiu doar ca intr-o zi m-am trezit fara ea la facultate si m-am simtit singura. M-am simtit inutila. Nu mai aveam aliatul in certurile cu profii. Imi lipsea omul meu de baza. Si atunci mi-am dat seama cat de mult tin la ea. Pentru ca stim cu totii ca iti dai seama cat de mult tii la o persoana abia atunci cand iti lipseste. Unde mai pui ca nu a venit nici la balul bobocilor…

Acum stiu ca nu as putea trai fara sa aud “Ce faci, ma pisiiiii?” si eu sa zic “Bine, ma pisiiiii, tu?”. Dar acest “pisi” poate fi inlocuit cu “veve” in functie de dispozitia noastra. Dar de ce nu va dati voi seama ca aceste alintaturi stupide pot insemna atat de multe…pot insemna “mi-e dor de tine” sau pot insemna “trebuie neaparat sa iti povestesc ceva”. Mai pot insemna si “sunt trista si am nevoie sa aud ca e un bou si ca eu am dreptate”, dar pot insemna si “uite cat de dulce e. Eram cu el si…”.

De ce o iubesc atat de mult? Pentru ca e singura fata in zodia scorpiilor care nu e o scorpie decat cand trebuie. Dar este, intr-adevar, una din cele mai mari scorpii pe care o cunosc. Si sunt tare mandra de asta. Pentru ca e un pic mai scorpie decat mine, dar o sa o ajung si eu din urma intr-o zi. Pentru ca m-a invatat sa nu imi pese de ce zice lumea si sa ma axez doar pe sentimentele si trairile mele. Pentru ca stie sa se impuna si pentru ca stie cum sa se poarte cu persoanele la care tine si care tin la ea. Pentru ca e la fel de scandalagioaica si zgomotoasa ca mine. Pentru ca avem atatea lucruri in comun, dar si pentru ca exista atatea diferente. Dar diferentele alea parca ne apropie si mai tare. Pentru ca nu exista zi in care sa o vad si sa nu imi zica ceva sau sa faca ceva care sa imi provoace un ras isteric. Pentru ca tipa in fata facultatii iarna la 10 dimineata ca nu are chef de scoala si eu o aprob. Pentru ca ea, eu, Anca si Lori suntem veveritele de la grupa 9, dar si cele mai super fete de acolo. Pentru ca pe mine si pe ea ne invidiaza toate femeile fatale pentru ca suntem destepte. Si pentru ca noi stim asta si ne amuza. Pentru ca ma iubeste la fel de mult cum o iubesc si eu pe ea. Dar nu o iubesc pentru ca de 2 ani nu am fost in stare sa facem si noi macar o poza impreuna. Pentru ca o cheama Alexandra, dar noi ii mai zicem si “Baneasa”:).

Nu cred ca e nevoie de o concluzie, dar asa cere structura textului. Asa ca las o melodie drept concluzie. O melodie de la mine pentru voi, scumpii mei.

http://www.youtube.com/watch?v=NuxS-9t3tnY

Am vazut in seara asta un clip pe Antena 3. Impresionant, in adevaratul sens al cuvantului. Campania se numeste “Romania e in criza…de omenie”. Bun. Foarte bun. Dar problema e ca Romania nu sufera de criza de omenie, ci javrele de la conducerea tarii duc lipsa cu desavarsire de asa ceva. Ceea ce urmeaza sa cititi este un pamflet si trebuie tratat ca atare. La fel de pamflet ca ce a ajuns tara asta.

Dar ne e bine. Ne e atat de bine, dar nu ne dam seama. Nu are tarisoara bani de dat pe site-uri si pe rahaturi puse in Braila pentru delectarea turistilor atat de numerosi care ne viziteaza? Nu are doamna Elena Udrea atatea gentute si hainute atat de dragute pe care si le cumpara din banii castigati cu sudoarea fruntii? Nu are fiica domnului Basescu bani de apartament in Paris, si nu are EBA bani de aruncat pe benzina pentru masinuta ei atat de scumpa si atat de trendy? De asemenea, nu are domn’ presedinte bani pentru sprit la Golden Blitz?

De ce sunteti rai, dragi romani? De ce va place sa criticati atat de tare oamenii competenti care se afla in fruncea tarii? Cum puteti spune ca domnul Basescu nu se gandeste la popor? Cand a taiat atat de adanc in rana deschisa a salariilor, pensiilor si ajutoarelor nu credeti ca el, de fapt, a vrut sa evite sa ajungem un popor de snobi? Sunteti atat de carcotasi, zau. Cum de va trece prin cap sa pichetati Palatul Cotroceni sau sediul Guvernului? Oamenii de acolo au nevoie de liniste profunda ca sa gaseasca solutii, la fel de utile ca cele de pana acum, ca sa reuseasca sa ne scoata din criza. Vi s-a urat cu binele. In loc sa va multumiti cu putinul pe care vi-l dau, nu faceti decat sa va plangeti.

Explicati-mi si mie ce nevoie au pensionarii de bani? Ia uite, domn’le. Nu au muncit o viata intreaga? De ce nu si-au pus bani la saltea in toti anii astia de munca, in loc sa se trezeasca la batranete ca au nevoie de bani pentru mancare si medicamente. De parca fara astea doua nu se poate. Luam un Paracetamol pentru raceala si un Algocalmin pentru dureri si gata povestea. Plus ca apa curge la robinet cata vrei, iar painea e 1 leu. Cu 30 de lei pe luna pot sa manance indeajuns de mult incat sa se sature, ca trebuie sa inteleaga si ei ca e criza si ca trebuie facute anumite sacrificii.

S-au trezit si mamele sa iasa in strada. Pai da’ cine v-a pus sa faceti copii? Exista atatea metode de contraceptie si voi ati vrut, pe timp de criza, sa dati nastere. Trebuia sa va ganditi din timp ca se va ajunge aici. Nu e vina Guvernului ca sunteti voi inconstiente si iresponsabile. Dupa ce trecea criza puteati sa va asigurati de continuitatea neamului, dar pana atunci ar fi fost mai util sa munciti pentru stat, sa il ajutati sa treaca peste aceasta perioada grea. Care din guvernantii nostri are copil mic acasa? Va zic eu ca niciunul. Pentru ca ei sunt niste oameni integri, care nu pun pe primul loc familia fericita, ci cariera, nevoia total nefireasca, dar demna de tot respectul nostru, de a ajuta si a sluji tara.

De someri mi-e si sila sa vorbesc. Pai cum sa fii somer intr-o tara care are atatea usi deschise pentru neangajati? Acum, eu inteleg ca daca ai o facultate nu iti convine sa muncesti ca gunoier sau femeie de serviciu, dar omul mai lasa capul plecat din cand in cand si trece peste principii. Ce nu intelegeti din “e criza”? Chiar asa, trebuie sa ne rasfatam? Trebuie sa avem noi locuri decente de munca? Nu putem sa ne complacem, macar pentru putin timp, intr-o pozitie pe care noi, ca niste nenorociti si nerecunoscatori ce suntem, nu credem ca o meritam? Duceti-va, domn’le si depuneti-va CV-urile pe oriunde puteti si sigur va gasiti ceva. Bine ca iesiti voi in strada sa incercati sa daramati sistemul atat de stabil si bine consolidat de la conducere. Ei, ce sa zic…

Si aici se incheie pamfletul pentru ca deja nu mai pot. Pe deoparte, mi-e sila de ei, dar pe de alta parte mi-e si mai sila de voi. Voi, cei care l-ati votat pe marinel, care ati simtit ca v-a fost atat de bine in ultimii 5 ani incat v-ati decis ca merita sa ne fie la fel de bine si in urmatorii 5 ani. Cum puteti sa fiti atat de nepasatori? Atat de orbi? Atat de prosti, pardon expresie, incat sa puneti stampila pe numele unui om care nu a facut nimic altceva inafara de a-si bate joc de noi cum a putut el mai bine. Pe numele unui om care, printre multe alte nenorociri, a vandut FLOTA ROMANA? Care ia bani de la noi ca sa poata sa isi cumpere Jack Daniels seara de seara si sa isi trimita fiicele sa viziteze lumea, ca doar merita scumpele lui tata, nu?

Am auzit la multi votanti ai jigodiei ca l-au votat pentru ca “mai bine Basescu decat comunistul de Geoana”. Ei, poftim comunism de aici. Va loveste cu dictatura peste ochi si voi vi-l scoateti. E mai bine cu Parlament Unicameral. E mai bine sa detina el toata puterea in stat. E mai bine sa ramana confidentiale declaratiile de avere ale tovarasilor lui de pahar. Sau nu? Pai daca nu, atunci de ce l-ati lasat sa ne conduca din nou?

Voua, votantilor lui Basescu, va doresc sa traiti bine. Atat de bine incat votantii lui Geoana sa lucreze toti in sectorul privat, si voi sa fiti pensionari, someri sau bugetari.

Revin cu forte noi. Pentru ca nu am mai scris demult, m-am decis in dimineata Pastelui sa stau in pat, sa fumez o tigara mentolata si sa scriu despre cat de odios, cat de lugubru, cat de prost-gust poate sa fie mersul la Biserica in noaptea Invierii.

Cata manipulare poate exista in lumea asta? Multa. Cate mijlocuri de manipulare exista in lume? Si mai multe. Si cel mai puternic si groaznic dintre ele e Biserica. Se aduna tot cartieru’ la Biserica, stau cu lumanari in mana si asteapta sa ajunga si la ei “lumina sfanta”. Ia mai lasa-ne, prietene, cu lumina ta sfanta cu tot. Eu, impreuna cu prietenii mei, evident, am fost aseara la biserica mica si cocalarizata dinspre Timpuri noi, de langa scoala 81. Noi am ajuns undeva la 12 fara 10 si deja incepuse sa se dea lumina. Pai stai, bre, ca eu nu mai inteleg nimic. Parca se cobora lumina din ceruri in Biserica, facea un mic pac-pac si porma ajungea la toti cetatenii undeva pe la 12-chiar trecut de 12. Dar probabil ca biserica de la Timpuri noi e mai sfanta si mai iubita decat alte biserici si atunci a primit focul sfant cu un pic inaintea celorlalte. Se merge pe principiul manelistic “Cine-i mare barosan, da’ barosan de barosan a primit lumina nambar oan, mancati-as!”.

Daca sfarsitul lumii va veni in 2012, atunci nu va fi din cauze naturale, ci din cauza (sau datorita faptului…cum va suna mai bine) ca lui Dumnezeu chiar i s-a luat de preoti aka “trimisii lui Dumnezeu”. Aseara canta tot poporu’ “Hristos a inviat” si nea popa canta si el, da’ mai cu juma’ de gura, ca cealalta juma’ era ocupata cu sticla de vin popesc (sau cel putin asa cred eu) pentru ca prea se incurca el in cuvinte, prea uita sa zica ce trebuie sa zica, unde mai pui ca, la un moment dat, canta lumea cu foc si patima, si popa indemna “Mai cu viata, mai cu viata!”. Bai bre, nene…da’ ce-i aici? Concertu’ lu’ Roxi Manelista? Eu asteptam cu nerabdare momentul in care iesea popa cu microfonu’ in mana si ne indemna sa facem valuri sau stage-diving. Ca sa fie treaba treaba. Zic eu…

Am inteles ca toata lumea cand se duce de Pasti la Biserica, trebuie sa scoata hainele de duminica, sa se faca frumoasa-frumoasa, indiferent ce frumoasa-frumoasa inseamna. Eu una, tot in ghetute de baschet si in blugi m-am dus, si tot in tricou si hanorac, dar asta pentru ca o sa ard in Iad oricum…sau poate pentru faptul ca nu imi pasa…in fine. Cum stateam eu aseara si ma uitam primprejur, observ ceea ce eram sigura ce se regaseste usor acolo, dar inca nu zarisem. Grupul de pitipoance. Evident, cu botu’ cat al micutului Boc cand il vede pe Base de la spate, toate aranjate, machiate, coafate, manichiurizate…Intrebarea mea este pe cat de inocenta, pe atat de pertinenta: De ce? Oare vin si printesii la biserica si trebuie sa vada ei ca “femeile lor e aranjate…sa moara toti dusmanii de ciuda ca ale lor nu e asa frumoase?” . Saaaau, poate problema e ca inca nu exista un printes. Si atunci poate printesa isi gaseste printesul in noaptea de Inviere. Poate printesul va veni cu doua oua in mana dintre care unul i-l va da ei si ii va sopti dulce si cald la ureche “Ia zi, fa, imi ciocnesti si mie ou’…adica…ne ciocanim si noi ouale…adica…Hristos a Inviat, fa!”, iar ea ii raspunde suav si gingas “Eu le ciocanesc numai in varf…adica…as gusta din ouale tale…adica…Adevarat a invat!” .

Dupa toate astea, am plecat. Nu mai suportam niciunul dintre noi sa mai stam acolo pentru ca ne enerva cumplit tot ce se intampla. Si, in felul acesta, a mai trecut un Paste crestin-ortodox, in care toata lumea pleaca fericita acasa cu o candela aprinsa de la Bricheta Sfanta a unui Preot vicios si, in momentul de fata, lesinat de beat. Asta e religia in care va place sa credeti, si careia refuzati total sa ii vedeti defectele atat de…nici nu stiu cum sa le spun…nesimtite cred ca e cuvantul.

Acesta este felul meu de a va ura Sarbatori Fericite tuturor. Sau Pesah Sameah, in functie de situate. Pentru cei care se intreaba cum de am avut “obraznicia” de a scrie postul asta in ziua de Pasti, ziua in care a inviaaaat din morti, este foarte simplu. Sunt evreica.Si chiar daca nu as fi, tot nu cred ca as fi crezut in porcaria asta. E totusi o (mult prea) mare bataie de joc.

Asa ca…Sarbatori Fericite si masa plina alaturi de cei dragi:).

De cacat. Numai asa pot sa descriu ultimele zile. Prea multe proiecte care nu o sa imi foloseasca la nimic niciodata, prea multe cuvinte spuse doar ca sa fie spuse, dar prea putine zambete si mult prea putine momente de relaxare totala. Relaxarea de care abuzam cu nesimtire acum 2-3 saptamani s-a transformat in munca silnica si scarboasa. Cel mai de cacat lucru e ca munca asta nu o sa duca nicaieri.Absolut nicaieri. Am dat la jurnalism pentru ca visam, la un moment dat, sa “scriu la ziar”. Dar acum aproape toate ziarele se inchid, deci de unde posibilitati de angajare?

Am dat la jurnalism pentru ca…oricum nu mai conteaza de ce am dat eu la jurnalism pentru ca facultatea a avut grija inca din primele zile sa imi arate ca nu e ce speram eu sa fie. Ca degeaba m-am bucurat eu ca proasta ca am intrat aici, pentru ca as putea sa invat orice aici inafara de jurnalism. Materii inutile si absolut inutile. Prea multa teorie si deloc practica. Invat carti intregi ca sa ce? Teoria nu o sa ma ajute niciodata sa scriu articolul perfect…sau aproape perfect. Cum zicea un coleg, noi in anul 2 nu suntem in stare sa scriem un articol, dar avem anchete de facut. Anchete pentru care am fost obligati sa ne plimbam prin juma de oras, sa colindam sectii din spitale, sa fim dati afara din sectiile respective cu tot cu legea noastra de acces la informatii. Nimanui nu ii pasa ca suntem noi studenti la jurnalism. Bravo noua, ca facem o facultate. Inseamna ca suntem oameni idealisti care cred ca o facultate ne promite un viitor. Raman la conceptia mea conform careia o facultate nu face nimic inafara de a-ti manca niste ani din viata.

Examene. Multe. Nu toate grele, dar majoritatea ilogice. Unul paradoxal. La examenul de la etica s-a renuntat total la etica. Am copiat cu nesimtire. Nu eu. Toti. La SSC am luat nota mica…nici nu mai stiu cat, nici nu mai stiu de ce. Important e ca l-am trecut. Eu cu Alexandra ne-am propus sa nu avem nici o restanta semestrul, si, cu ajutorul lui Dumnezeu, anul acesta. Si pana acum totul e ok. Avem note de  trecere la toate materiile. Maine, insa, e proba de foc. Examen la MM. Ho, ma, ca nu te injur de morti si nici de mama. Este vorba de multimedia, evident.Urmeaza sambata examenul la Metode de Cercetare si pe 2 februarie partialul si examenul la Tehnici de Investigatie Jurnalistica. Cu ocazia examenului voi afla si eu cum arata profa.

Inchei aici transmisia virtuala de la fata locului. Melodia zilei…hmm…ceva legat de stress. Poate Black Eyed Peas – Anxiety sau Papa Roach-Last Resort…de gustibus